CABINETUL PSIHOLOGIC PSIHOTOTAL BÂRLAD psiholog principal Grapă Carmen (expert psiholog): Ştii ce tip de personalitate are copilul tău ?...Cum să disciplinam inteligent

Toţi părinţii îşi doresc ce este mai bun pentru copiii lor şi speră că acesta le-au "moştenit" doar calităţile. De multe ori însă preşcolarul demonstrează un comportament mai puţin pozitiv şi asta pentru că fie este foarte timid,fie este agresiv.

psiholog Barlad, cabinet psihologic PSIHOTOTAL Barlad

Părinţii copiilor foarte timizi se străduie să le asigure acestora un mediu, în care să se simtă destul de confortabil şi în siguranţă pentru a se manifesta spontan. Comportamentul agresiv la copii este de obicei generat de frustrare; de cele mai multe ori părinţii uită că un copil violent trebuie liniştit cu afecţiune, nu tot cu agresiune. Părinţii acestor copii trebuie să le redea încrederea în sine, arătându-le compasiune şi înţelegere pentru problemele pe care le pot avea. La această vârstă mulţi preşcolari pot avea tendinţa de a-şi dori perfecţiunea, aspect ce îi duce la concluzia că nu sunt în stare să facă nimic bine. În acest caz părinţii trebuie să coboare puţin nivelul aşteptărilor şi să îi înveţe pe cei mici că nu este nicio problemă dacă nu reuşesc să obţină perfecţiunea în toate. Puteţi chiar folosi exemple practice, de oameni foarte buni într-un domeniu, dar care au greşelile lor. În perioada preşcolară copiii sunt ajutaţi cel mai mult de interacţiunea cu copiii de aceeaşi vârstă. Din acest motiv părinţii trebuie să le ofere oportunitatea de a se juca şi de a-şi exersa aptitudinile comunicative într-un grup de copii.

Copilul hipersensibil, temător

De cele mai multe ori aceşti copii au un comportament ce demonstrează precauţie şi teamă, ceea ce le limitează puterea de explorare şi exprimare. Preşcolarul mic cu personalitate de tip hipersensibil este foarte timid în relaţiile cu copii de aceeaşi vârstă şi cu adulţii în aceeaşi măsură. Mai târziu, poate avea atacuri de panică şi stări schimbătoare. Un pericol pentru această tipologie este depresia. În general, preşcolarul hipersensibil este orientat spre atenţia pentru detalii, este foarte receptiv la tot ceea ce îl înconjoară şi poate fi copleşit de evenimentele încărcate emoţional. Copilul hipersensibil se remarcă prin reacţiile exagerate la atingere, zgomote puternice; aromele,sunetele şi experienţele tactile ce sunt plăcute pentru un copil îl pot irita pe preşcolarul hipersensibil. Aceşti copii nu au simţ de orientare - se rătăcesc cu uşurinţă şi de obicei nu au aptitudini sportive.

Părinţii acestor copii le pot agrava comportamentul având o reacţie fie prea protectoare şi îngăduitoare, fie prea punitivă şi intruzivă. Cea mai buna abordare în educaţia acestui tip de personalitate este empatia, oferirea unor limite blânde dar ferme, precum şi încurajarea experienţelor şi explorărilor noi.

Copilul apatic şi visător

Copiii cu acest tip de personalitate se arată foarte puţin interesaţi de ceea ce se petrece în jurul lor şi, în vreme ce alţi copii de aceeaşi vârstă aleargă şi ţipă, acest copil stă liniştit la locul său. Partea pozitivă a acestei tipologii este imaginaţia foarte bogată şi marea capacitate de independenţă, calităţi care pot fi foarte apreciate şi utile la maturitate. Spre deosebire de copiii hipersensibili,copiii apatici şi visători au nevoie de stimuli foarte puternici pentru a reacţiona - sunet puternic şi prelung, atingere puternica, etc. Preşcolarii apatici pot avea probleme cu activităţile ce necesită coordonarea mişcărilor - legarea şireturilor, desenarea, urcarea pe o scară, mersul prin spaţii înguste fără a agăţa şi răsturna obiectele din jur. Alte probleme pot apărea în cadrul dezvoltării limbajului şi a comunicării verbale. Pentru părinţii acestor copii există riscul de a renunţa, tocmai deoarece este nevoie de stimuli puternici pentru a le capta atenţia şi implicarea emoţională. Calităţile părinţilor trebuie să fie energia, răbdarea şi perseverenţa.

Copilul sfidător, încăpăţânat şi obraznic

Preşcolarul cu acest tip de personalitate are un comportament predominant negativ, fiind încăpăţânat şi vrând să aibă controlul tot timpul. De multe ori face exact opusul a ceea ce i se cere. Preferă repetiţia şi schimbările lente, are tendinţa de a fi perfecţionist şi impulsiv. Deseori are un comportament exuberant. Atunci când preşcolarul este temperat de către părinţi sau educatori, perfectionismul şi curajul pot fi atuuri de valoare ale acestei tipologii. Pentru părinţi este tentant să aibă un comportament agresiv şi intruziv în faţa acestui copil, însă astfel doar vor intensifica reacţiile sfidătoare ale copilului. Un comportament empatic, liniştit şi într-o oarecare măsură permisiv poate spori flexibilitatea copilului încăpăţânat.

Copilul neatent

Preşcolarul neatent nu reuşeşte să stea locului sau să acorde atenţie unui lucru. Neliniştit, acest copil trece de la un lucru la altul, de la o activitate la alta, fiind deseori diagnosticat în mod greşit cu Deficit de Atenţie (ADHD). Lipsa atenţiei şi neliniştea se datorează însă unor caracteristici fizice - fie că este vorba de modul în care procesează ceea ce văd sau aud, fie că este vorba de modalitatea în care îşi mişcă corpul, sau felul în care corpul reacţioneaza la stimuli. Părinţii trebuie să aibă grijă să nu se concentreze asupra părţii negative a comportamentului acestor copii, impunând restricţii aspre şi certându-i tot timpul, în loc să-i ajute să facă faţă dificultăţilor cu care se confruntă. Părinţii trebuie să îi înveţe pe aceşti copii să îşi utilizeze "punctele lor forte" pentru a compensa. Odata ce învaţă să se concentreze asupra unui lucru, calităţile acestor copii vor ieşi la iveală.

Copilul activ, cu tendinţă de agresivitate

Aceşti copii sunt foarte impulsivi şi predispuşi la reacţii fizice în faţa situaţiilor de zi cu zi. Adesea preşcolarul întâi acţionează, în loc să gândească. Copilul cu acest tip de personalitate devine foarte uşor frustrat şi agresiv, recurgând cu uşurinţă la lovituri pentru a obţine ceea ce doreşte. Calităţile lui sunt entuziasmul şi creativitatea. Părinţii pot agrava comportamentul copilului activ alternând între "părinţi de treabă" şi “părinţi nervoşi”. Aceşti copii au nevoie însă de un cadru familial armonios şi plin de afecţiune, cu reguli care sunt respectate de către toţi membrii familiei. Părinţii trebuie să fie de acord în privinţa educaţiei oferite şi să facă un "front comun" în faţa copilului. Este important ca preşcolarul activ să fie încurajat să-şi folosească imaginaţia şi să caute alte mijloace de exprimare, în afară de agresivitate.

CE TREBUIE SA STII DESPRE MICUL TAU SCOLAR

Şcolarul mic are o personalitate în evoluţie. Adaptarea sa şcolară rezultă din felul în care se ajustează caracteristicile şi trăsăturile sale de personalitate la exigenţele şcolare din ce în ce mai mari. Pregătirea pentru o integrare şcolară reuşită, începe încă din familie, apoi continuă în grădiniţă (perioada ce premerge celei şcolare).

Intrat în şcoală, copilul este solicitat intens intelectual, învăţarea devenind tipul fundamental de activitate. El dobândeşte o mai mare stabilitate şi un echilibru al vieţii afective. Atitudinea faţă de şcoală, felul relaţionării cu ceilalţi, depind de "experienţa de viaţă" acumulată în familie. Dacă părinţii reusesc să menţină în familie o atmosferă caldă, securizantă şi îşi manifestă autoritatea într-un mod echilibrat, acest fapt va avea rezonanţe pozitive în adaptarea propriu-zisă (copilul are o stimă de sine înaltă, încrezător în sine, responsabil). Copilul are nevoie de o ambianţă caldă, dar şi de supunere, de reguli cărora să se conformeze, stabilite în acord cu părinţii. O dozare optimă a căldurii afective şi autorităţii părinteşti fiind premisele unei bune adaptări a copilului. Invers, excesele în exercitarea autorităţii (un control excesiv sau insuficient), determină dificultăţi în adaptarea copilului. Un părinte prea exigent, excesiv de autoritar, îi mareşte acestuia dependenţa de el. Copilul nu se mai simte liber, este mai puţin prietenos şi spontan, va avea şi mari dificultăţi de maturizare.

La cealaltă extremă, copiii ai căror părinţi exercită un control insuficient asupra lor, fiind astfel forţaţi să fie prematur autonomi, sunt dezordonaţi, mediocri, inadaptabili la cerinţele şcolare.

Ce se întâmplă dacă atmosfera din familie este ostilă?

Părintele ostil şi autoritar, creează copilului o supunere forţată, pasiv-agresivă. Copilul trăieşte în tensiune şi se simte respins, nefericit, inferior şi va dezvolta teama de adulţi, suspiciunea în legătură cu motivele şi comportamentele altora, va avea tendinţa să se autopedepsească şi să aibă dificultăţi de a stabili relaţii cu ceilalţi. Părintele ostil şi cu control insuficient asupra copilului (genul de părinte ce spune frecvent "l-am scăpat din mână"), încurajează la acesta din urma impulsivitatea şi conduitele dezordonate (cazul familiilor delicvenţilor juvenili). Relaţiile din familie (dintre părinţi şi copii şi dintre părinţi) au consecinţe în privinţa formării personalităţii copilului. Tensiunile, certurile din familie sunt traumatizante pentru copil. Trăind repetat şi intens în aceste tensiuni, trebuinţa de securitate a copilului nu este satisfăcută, iar personalitatea copilului se va cristaliza dizarmonic, fapt ce îi afectează evoluţia sa şcolară. Suferinţa morală a copilului se reflectă în conduita şcolară, determinând apatie, dezinteres faţă de învăţătură, chiar respingere faţă de şcoală sau ostilitate. Şi chiar dacă părinţii nu divorţează, ambianţa tensionată şi nesigură are consecinţe negative asupra performanţelor şcolare.

Climatul afectiv joacă un rol considerabil pentru elevii emotivi, tulburările afective asociindu-se cu dificultăţi de adaptare. Ambianţa familială este hotărâtoare pentru modul în care copilul îşi fundamentează concepţia generală despre lume şi viaţă şi pentru formarea personalităţii sale. Modul de a fi al părinţilor, felul lor de a gândi, de a-şi exprima trăirile, va servi drept prim model pentru copil. Dacă părinţii sunt capabili să-şi păstreze calmul şi încrederea în situaţii problematice, şi copilul va fi capabil de autocontrol. Părintele comunicativ, afectuos, deschis îl va stimula pe copil să se deschidă şi să comunice la rândul său. Atâţia părinţi se plâng că proprii copii nu comunică cu ei, că au rezerve şi reţineri. De cele mai multe ori, realitatea este că nu i-au învăţat să comunice, având ei inşişi destule dificultăţi, rezerve şi inhibiţii în comunicare. Pentru părinţii ce îşi critică distructiv copiii în mod repetat şi îi devalorizează, riscul este acela că aceştia din urmă să acorde credibilitate criticilor şi să le asimileze. De exemplu, copilul poate gândi: "Dacă mama zice că sunt prost, înseamnă că aşa este". Copilul suferă şi fiecare critică, fiecare eşec îi întăreşte convingerea că ceva nu este în regulă cu el, că este inferior celorlalti. Nu e de mirare că astfel devine nesigur şi se subapreciază, iar comportamentul lui este un răspuns al propriilor convingeri deformate: se comportă ca un "prost", convins fiind ca aşa este. Aprobarea şi valorizarea părinţilor sunt pentru copil confirmări ale propriei valori şi în funcţie de acestea, copilul se va aprecia sau subaprecia.

În concluzie, constelaţia familială prin reţeaua ei de relaţii şi sistemul de valori, influenţează adaptarea şcolară, ca atare fiţi foarte atenţi cum vă purtaţi cu copilul/copiii dumneavoastră pentru că, de fapt, le determinaţi evoluţia în viaţă.

Şi ca să fie şi mai simplu pentru dumeavoastră, acum puteţi să vă antrenaţi în a fi părintele de care are nevoie copilul chiar în cabinetul PSIHOTOTAL. Și mai găsiți și o resursă gratuită pentru dumneavoastră părinții din seria „ PARENTING CONȘTIENT”, daca alegeți să înscrieți aici: https://t.me/psiholog10